(2 mottouri deoarece articolul are 2 dedicații)

Motto1: „Tu, care n-ai văzut lampa, cu lampă ce-ai să vezi?” Saadi

Motto2: „Era ca un cocoș care credea că soarele s-a înălțat ca să-l audă pe el cum cucurigește” (George Eliot)

Eu nu-s deșteaptă. Nu ajung nici măcar, cum se zice, cât negru sub unghie celor care te-au slăvit. Aici negru cred că se referă la materia cenușie. Deci, nu-s deșteaptă, da' e drept că titlul sună tare deștept. Și asta pentru că vreau să atrag atenția. Poate o să mă observe și pe mine. Poate o să mă cheme la următorul ritual de sacrificare ca să intru în lista celor mai importanți-oameni-de-azi-înainte.

În primul rând, numai numele lui cât face într-un titlu. Articolul devine instantaneu (greu cuvânt!) la modă și poate, tot admirându-se în oglinda googlească, mă va găsi, ca pe Cenușăreasa (sau poate ca pe Alba-ca-Zăpada?).

În al doilea rând, el a spus cuiva care a promis să nu spună la nimeni, totuși a spus unora și așa au aflat toți că... citește Liiceanu și Pleșu. Aoleu! În mașină îi poartă. Și atunci m-am gândit că sigur trebuie să-i aibă, dacă nu în mașină, atunci la WC, pe Marin și Emil. Sau pe Emil și Marin. Iar ei îl vor aduce, cu siguranță, pe blogul meu. Și atunci, ah ce viață, ah ce trai!

Am mai înțeles că lui Știți-voi-cine nu-i place să i se aducă aminte despre unele, altele, despre raidere, judecători, nichifori, voronini, hoteluri-cumpărate-pe-nimic, petromuri, contrabandă-legală, pașapoarte cu nume false, ei, și alte fleacuri care, de fapt, noi știm cu toții, se mai fac și s-au făcut. În plus, cei care zâmbesc frumos 2 ore și te invită la discotecă nu pot fi măgari, nu? Nici curvele nu spun că se culcă cu măgari.

Ei dar ce știu eu? Eu nu-s, cum se numește, formator de opinie. Sau mâncător de opinie? Am uitat.

Emil cu Marin au spus totul așa de bine, că eu nici nu mai știu ce-aș putea adăuga, așa că mă alătur cuvintelor celor doi.

Acum am înțeles de ce împărații romani ofereau pâine și circ – lumea începe să uite ceva și să înghită altceva. Iar Nero devine brusc Mesia. Asta da PR sau cum s-o numi.

Dacă Știți-voi-cine o să afle de mine, eu o să-i rostesc pasaje din Gabriel și Andrei. O să-i spun că ce am scris nu-mi aparține, și, după cum spunea bătrânul Umberto, nimic nou sub soare. Poate o să mă ierte.

Cât despre cei care îl aplaudă pe Nero dând foc orașului, pot spune un singur lucru (în afară de dezamăgire, indignare, plictiseală și restul mofturilor ce lipsesc acestei ere moldave): Vedeți că Nero a dat foc întregului oraș, asta după ce și-a ucis mama, soția, numeroase rude și, sunt convinsă, aproape toți lingăii, până n-a mai rămas nimeni în jurul lui.

Am mai citit undeva că Știți-voi-cine să enervează mai tare dacă nu scrii, decât dacă critici. Data viitoare n-am să scriu. Amu am vrut doar să mă bag în seamă.

P.S. „Numai ca să rămână în amintirea posterității, Erostrat a dat foc templului Dianei din Efes și, din păcate, posteritatea l-a făcut celebru amintindu-și de prostia sa. Nimic nou sub soare, poți deveni celebru și făcând-o pe prostul satului…”

P.P.S. Apropo, dacă-l vezi pe autorul celui de-al doilea motto, nu i te adresa cu Ghiță, spune-i Maria. Sau Ana. Întreabă secretara de ce.

Motto: „Nu există decât un singur fel de a-ți sluji neamul și țara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor.” (Mircea Eliade)

Fără acești oameni am fi fost alții astăzi. Fără sacrificiile lor am fi vorbit poate o moldovenească-chirilică, кам аша, поате май грав кьар. Fără ei, nu l-am fi cunoscut pe Eminescu, Blaga, Stănescu, Caragiale, nu am fi trecut Prutul poate. Fără ei, cine știe ce oblosti am fi fost astăzi. Lipsa compromisurilor din partea lor au făcut posibilă Moldova de astăzi, independența, recunoașterea drept al doilea stat românesc, adoptarea tricolorului, curgerea neîntreruptă a sângelui român. Fără ei, Dodon sau Voronin ar fi fost astăzi unicii și adevărații eroi și patrioți, iar în locul lui Ștefan cel Mare, ar fi stat și astăzi statuia lui Lenin. Fără ei, astăzi statuia lui Lenin în centrul orașului nu ne-ar fi deranjat, ba chiar ne-ar fi plăcut, probabil. Fără ei, am fi mers astăzi pe str. Komsomolskaia, și nu pe strada Eminescu. Despre mulți dintre ei, se spune că li s-au înscenat accidente rutiere, atacuri de cord, fiind de fapt, uciși.

Păcat că noi, cei mai tineri, nu i-am văzut la față, nu i-am auzit vorbind, nu i-am urmărit în luptă. Grav este că astăzi devine tot mai dificil să găsești informații despre ei, poze, acțiuni, întâmplări din viața cotidiană. Tragic este că fețele lor încep să se șteargă, meritele lor încep să se uite, iar noi vom rămâne orfani de eroi și de amintire.

Aș vrea să începem a ne aduce aminte.

Nu-mi arog dreptul de a ști multe despre ei. Dar mi-ar plăcea să știu. Și nu acele plictisitoare detalii biografice (anul și luna căsătoriei, anul și luna apariției unui volum etc.) care nu compun destinul unui om mare (toată lumea se căsătorește într-un an, într-o lună, chiar și poeții, chimiștii ratați au apariții editoriale într-un an, într-o lună). Ar fi merituos să știm ce sacrificii au făcut, ce compromisuri nu au făcut, să aflăm despre ființarea lor întru ideal.

(ordinea este aleatorie)

1. ION VATAMANU

S-a născut la 1 mai 1937 în Costiceni, regiunea Cernăuți.

A fost savant, doctor în chimie, dar și poet, publicist, om politic de importanță majoră pentru renașterea națională. A publicat peste 150 de lucrări științifice în domeniul chimiei analitice. În calitate de luptător al renașterii, a făcut parte din conducerea ziarului Glasul, primul ziar de grafie latină din RM, tipărit în Letonia, cu sprijinul Societății „Dacia”. În 1990 este ales deputat în primul Parlament al RM și desemnat președinte al Comisiei Parlamentare pentru Cultură și Culte. Este semnatar al Actului de Independență.

Pentru activitatea sa literară i-a fost conferit titlul de Maestru al Literaturii.

În Chișinău există strada Ion Vatamanu, în sectorul Centru.

A decedat (există versiunea unui asasinat prin otrăvire) la 9 august 1993 la Chișinău.

2. ION DUMENIUC

S-a născut la 5 mai 1936, în Socii Noi, decedând la 3 noiembrie 1992, la Chișinău, în ziua înmormântării Doinei și a lui Ion Aldea-Teodorovici.

A fost lingvist, profesor universitar, numărându-se printre participanții la renașterea spirituală a românilor din Basarabia. A fost primul redactor-șef al revistei Limba Română. Din 1991 și până la moarte, a fost director al Departamentului de Stat al Limbilor, iar din 1992 a devenit membru al guvernului RM.

Fiind ucrainean de naționalitate, Ion Dumeniuc a fost supus unor atacuri dure, primind scrisori, telefoane și mesaje agresive, insultătoare. A refuzat să ocupe funcția de director al Institutului de Istorie a partidului. I s-a propus și funcția de șef de catedra, cu condiția să devină comunist; el, însă, a refuzat. A fost toată viața lector de rând.

În Moldova există o stradă ce-i poarte numele la Bălți și una la Chișinău.

3. ION ȘI DOINA ALDEA-TEODOROVICI

Ion – născut la 7 aprilie 1954, la Leova. Ion a moștenit dragostea față de muzică de la tatăl său, iar la 5 ani a început să studieze vioara și pianul.

Doina – născută la 15 noiembrie 1958, la Chișinău. A absolvit Facultatea de Filologie. Studiază pianul de la 6 ani.

În 1982, Doina Marin și Ion se căsătoresc, lansându-se în același an la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Fiind respinși de radio și televiziune, Doina și Ion încep să cutreiere cu chitara satele Moldovei. Ion a scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme și spectacole, muzică sacră.

Soții Teodorovici au militat deschis pentru unirea Basarabiei cu România și pentru introducerea limbii române în Moldova. Au cântat la Marea Adunare Națională. În 1992, alături de Grigore Vieru și Adrian Păunescu, au cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru pentru a le ridica moralul. Astăzi nu ne putem imagina muzica basarabeană fără Doina și Ion.

În noaptea de 19 spre 30 octombrie 1992, mașina cu care se deplasau de la București la Chișinău a intrat într-un copac. Ion și Doina au decedat. Cei doi pasageri din față au rămas în viață.

În Chișinău există o stradă care le poartă numele în sectorul Buiucani. Anul 2012 este declarat în RM anul „Ion și Doina Aldea-Teodorovici”.

4. GRIGORE VIERU

S-a născut în 1935, la 14 februarie, în satul Pererîta.

Grigore Vieru este, probabil, cel mai puternic simbol al românismului din Basarabia. Este și cea mai cunoscută și mai respectată personalitate din Moldova, fapt ce se datorează mai multor factori: studierii lui în școli, minunatele poezii pentru copii, publicarea și cântarea versurilor lui în România, neimplicarea lui în politică, jocuri, funcții, scandaluri, naturaleței și inocenței dezarmante ale omului și poetului.

Pentru prima dată în lirica basarabeană de după război apar poeme dedicate unor personalități de peste Prut („Tudor Arghezi”, „Lucian Blaga”, „Brâncuși”, „Marin Sorescu”). În 1970, apare vestitul „Abecedar”, la care au muncit Grigore Vieru, Spiridon Vangheli și pictorul Igor Vieru. În 1978, Editura Junimea din Iași publică volumul „Steaua de vineri”, prefațată de Nichita Stănescu.

Un adevărat succes a reprezentat filmul pentru copii Maria Mirabela, din 1982, regizat de Ion Popescu Gopo, cu muzica compusă de Eugen Doga, iar autorul textelor pentru cântece fiind Grigore Vieru.

Grigore Vieru a devenit Membru de Onoare al Academiei Române în 1990 și membru corespondent în 1993.

În 1988, în Literatura și Arta, a apărut primul text poetic postbelic tipărit în Basarabia cu grafie latină, semnat de Grigore Vieru. În același an, i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

Fraza rostită de el pentru a explica epitaful pe care și l-a pregătit pentru sine spune despre om și poet cu desăvârșire despre profunzimea, naturalețea și sinceritatea lui Grigore Vieru: „A fi simplu nu este o treabă ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”

Pe 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident rutier. A încetat din viaţă la 18 ianuarie. A fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Mare Cruce.

5. NICOLAE COSTIN

S-a născut la 7 aprilie 1936, în satul Peciște, Rezina.

Din fericire, despre Nicolae Costin, putem afirma că nu a fost uitat definitiv, meritele sale în calitate de primar și de lider incontestabil al mișcării de eliberare națională fiind recunoscute și, poate, mai bine cunoscute.

A fost absolvent al facultății de istorie, a debutat ca învățător în satul natal, ajungând profesor doctor la USM, autor al peste 35 de publicații științifice. În 1990, este ales deputat în primul Parlament. A fost coautor al Declarației de Independență.

Între 1990-1994, a fost primar al orașului Chișinău. Datorită lui Nicolae Costin, străzile municipiului Chişinău au fost botezate cu nume cu caracter național (Traian, Ştefan cel Mare, Eminescu, Creangă, Mitropolitul Bănulescu-Bodoni, Străzile Bucureşti, Calea Ieşilor etc.). În timpul mandatului său, au fost deschise câteva licee românești („Mircea Eliade”, „Gheorghe Asachi”, „Danti Alighieri”), bibliotecile publice „Onisifor Ghibu” și „Transilvania”. Limba română a revenit în administrația locală, au fost redeschise bisericile din Chișinău, inclusiv Catedrala „Nașterea Domnului”, au fost instalate mai multe busturi pe Aleea Clasicilor, a revenit la locul inițial de amplasare monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Primarul a stabilit legături de colaborare cu principalele orașe din România.

Despre Nicolae Costin se spune că avea o forță de decizie și un curaj extraordinar. Fostul lui șofer, îmbolnăvit și el de leucemie în aceeași perioadă, își amintește cum primarul reușea să calmeze manifestanții, cum se ținea de cuvânt și cum își ducea până la capăt deciziile asumate. El mai spune că, simțindu-se amenințați, adesea schimbau traseul anunțat oficial și schimbau numerele de înmatriculare a mașinii.

A decedat în urma unor suferințe groaznice, la 16 februarie 1995. Este tot mai susținută versiunea potrivit căreia Nicolae Costin ar fi fost intoxicat cu cesiu radioactiv.

Există o stradă în Chișinău care îi poartă numele, dar și una în Iași.

6. GHEORGHE GHIMPU

S-a născut la 26 iulie, 1937, în Colonița.

A absolvit facultatea de Fizică și Matematică, urmând și studii doctorale la Moscova.

Prima „represiune” resimțită de Ghimpu a fost în perioada în care lucra la Comitetul Central al Comsomolului, din cauza că el a pregătit un raport statistic real pentru RM, în care se indicau corect numărul grădinițelor și școlilor naționale (adică insuficient). A fost concediat și nimeni nu voia să-l angajeze.

Gheorghe Ghimpu a fost deținut politic în perioada sovietică pentru convingerile sale naționale românești și pentru participarea la fondarea Frontului Național-Patriotic din Basarabia și Nordul Bucovinei. FNP a fost înființat în ilegalitate după război și avea drept scop ieșirea R.S.S.M. din componența URSS, unirea cu România, schimbarea drapelului în tricolor, organizarea alegerilor libere pentru organele de conducere ale statului, oficializarea limbii române. La 13 iulie 1972, a fost condamnat la 6 ani în GULAG, fiindu-i interzisă orice fel de activitate pedagogică după eliberare.

A fost unul dintre fondatorii mişcării de eliberare, membru al Comitetului Executiv al Frontului Popular din RM şi deputat în primul parlament.

Gheorghe Ghimpu rămâne în memorie ca fiind cel care a arborat tricolorul. La 27 aprilie 1990, ziua aprobării tricolorului, el a fost cel care a dat jos drapelul sovietic și a arborat simbolul național pe clădirea parlamentului.

La 27 octombrie 2000, Gheorghe Ghimpu suferă un accident rutier și 13 noiembrie încetează din viață.

În Chișinău există o stradă Gheorghe Ghimpu.

7. LIDIA ISTRATI

S-a născut la 22 iunie, 1941, în satul Sofia, Bălți.

A absolvit Institutul Agricol din Chișinău, luându-și doctoratul în domeniul biochimiei și fiziologiei plantelor. A fost director la Muzeul Republican de Literatură „D. Cantemir” și deputat în două legislaturi, semnatară a Declarației de Independență. Adevărul și dreptatea le-a spus în calitatea sa de prozatoare (Nica, Goana după vânt, Nevinovata inimă, Tot mai departe).

Toți își aduc aminte de Lidia Istrati ca de o femeie foarte curajoasă, îndrăzneață, de neclintit în cauzele sale. Colegii o numeau „soldat în fața căruia sunt obligați să dea onorurile toți generalii”. A determinat și a susținut implicarea femeilor în viața socială și politică ca președintă a Ligii Creștin-Democrate a Femeilor din Moldova. Se spune că atunci când urma să fie votată Legea lustrației și nu s-au acumulat voturile necesare, Lidia Istrati s-a ridicat, a arătat cu mâna către cei care au votat împotrivă și a spus: „Uitați-vă, aceștia-s!”, adică ei sunt colaboratorii cu KGB-ul, cei care nu au votat legea.

La 25 aprilie 1997, Lidia Istrati a decedat de cancer.

Există în Chișinău o stradă cu numele Lidia Istrati.

8. MIHAI DOLGAN

S-a născut la 14 martie 1942, în satul Vladimirești, Sângerei.

La 5 ani a fost deportat cu familia în Siberia.

Mihai Dolgan a fost compozitor, interpret, fondator și conducător artistic al formației „Noroc” și al Ansamblului vocal-instrumental „Contemporanul”. A fost promotorul unei echipe excepționale de instrumentiști și cântăreți valoroși, a compus cântece de mare popularitate, cu răsunet internațional.

În acea perioadă (1967-1970), muzica era o formă de protest, dar să cânți românește constituia o veritabilă dovadă de libertate și curaj. Membrii formației „Noroc” au avut probleme mari, fiind impuși să emigreze din Moldova. Muzica lui Dolgan era imaginea unei conștiințe libere, piesele sale erau atât de celebre, încât se spune că rușii le interpretau în original, chiar cei care nu cunoșteau limba română. „Noroc-ul” interpreta piese în orice țară, nefiind considerată doar o formație moldovenească.

Se spune că la concertul de la Dnepropetrovsk, Filarmonica a fost înconjurată de polițiști în trei rânduri și a fost scoasă armata ca să liniștească mulțimea. Evident, ulterior a urmat exilul la Tambov și ansamblul – interzis.

La 16 martie 2008, Mihai Dolgan a decedat.

Strada cu numele maestrului se lasă așteptată.

9. ANDREI VARTIC

S-a născut la 21 octombrie 1948, în Dănceni, Ialoveni.

Andrei Vartic a fost o personalitate complexă, un cărturar cu cunoștințe enciclopedice, fizician, scriitor, cercetător al vechilor culturi carpato-dunărene, regizor, deputat în primul parlament, unul dintre inițiatorii Mișcării Democratice din Moldova (1988), fondator și director al revistelor „Quo Vadis” și „Fără machiaj”, autor a peste 20 de cărți (unele apărute în versiune samizdat).

Andrei Vartic, unul dintre fruntașii mișcării de eliberare națională, a fost membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din România, al UNITEM. Deține Premiul de Excelență al Asociației Române pentru Patrimoniu, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, Medalia Meritul Civic, Medalia Mihai Eminescu.

Chiar în anii de studenție este urmărit și anchetat de KGB pentru „vederi apolitice și credința în Dumnezeu”, precum și pentru organizarea unor manifestări considerate „proromânești, antisovietice și antitotalitariste”. Drept urmare, după absolvirea facultății nu este angajat nicăieri timp de 7 ani. În această perioadă este reținut de numeroase ori – la Moscova, Vilinius, Riga, Leningrad, iar la Chișinău este internat cu forța la spitalul de psihiatrie (1972). Lucrează ca zidar în Siberia.

Creează în „underground” Teatrul Poetic, care va deveni unul dintre centrele mișcării de eliberare națională din Basarabia. La 27 mai 1988, propune crearea Frontului Popular; organizează și conduce adunarea de întemeiere a FPM. Este membru activ al Cenaclului Mateevici și al FPM. Este ales deputat în primul parlament.

S-a stins din viață la 2 iunie 2009.

Nu există nicio stradă în memoria lui Andrei Vartic.

10. NICOLAE SULAC

S-a născut la 9 septembrie, 1936, în satul Sadâc, Cahul.

Nicolae Sulac a ținut vie muzica românească în timpuri destul de grele pentru cultura națională, reușind să câștige respect pentru folclorul național în afara teritoriului RM.

Nicolae Sulac și orchestra „Lăutarii” au reînviat spiritul folclorului românesc. El a interpretat piese exclusiv în limba română, fiind singurul artist de muzică populară din Moldova care a fost înscris în Marea Enciclopedie Sovietică.

Este artist al poporului, laureat al Premiului de Stat, cavaler al Ordinului Republicii. A evoluat în Capela Corala Academică Doina și orchestrele de muzică populară Folclor, Mugurel, Fluieraș, Lăutarii.

Cântecul maestrului Nicolae Sulac va rămâne reper multe generații de acum încolo.

A decedat la 8 aprilie 2003.

În Chișinău există o stradă Nicolae Sulac (la Ciocana).

Mulți alții nu sunt în „listă”. Va mai urma una, sper că și cu ajutorul vostru. Din păcate, nu știm prea multe despre ei, amintiri de viață, momente ce le-au definit caracterul, talentul și curajul. Și, din păcate, cei care mai cunosc se duc și ei, încet-încet.

Înainte de această zi a „marii eliberări”, le mulțumesc lor pentru că n-au permis să fim eliberați până la capăt, până la inexistență.

P.S. „Nu aștepți viitorul cum aștepți un tren. Viitorul, îl faci” (G. Bernanos)

http://www.youtube.com/watch?v=juA5weMbiEk

Motto: „Ne retezaseră limba din gură, ne scoseseră ochii, ne astupaseră urechile. Ne lăsaseră numai saliva din gură. Și nu i-am scuipat.” (G. Vieru)

http://www.youtube.com/watch?v=ByKptIy0Ekg

După douăzeci de zile scriu. Pe 7 aprilie s-a scris prea mult despre 7 aprilie, iar eu nu știu nică de 7 aprilie – revoluția moldavă. Nu pot oferi niciun adevăr. Știu însă totul despre 7 aprilie al meu. Și despre 6, 8, 9 etc. Iar despre aceasta se povestește peste douăzeci de zile. Sau peste douăzeci de ani. Și chiar dacă aș ști totul despre „vinovații de la 7 aprilie”, ce-aș schimba? Pe mine nu m-aș schimba, pe ceilalți nu pot să-i schimb.

Cine a tras? Cine a tras? Și dacă am ști că a tras Moțoc, o să-l spânzurăm public? Nu – că e democrație amu. Fiind democrație, am putea cere capul lui Moțoc de la „domnitori”. Și dacă ei se vor face că nu aud și că nu-l găsesc pe Moțoc, ce vom face? Nu vom mai munci pe câmp, of, nu îi vom mai vota? Ei da? Da’ pe cine o să votăm?! Că doar nu era mai bine într-un comunism steril, îndobitocitor și batjocoritor? Sau era?

Sincer, eu cred că e important cum a trăit fiecare dintre noi 7 aprilie. Sau, din păcate, cum a murit. Pentru ce s-a luptat? Și de ce? Și, vai, a câta oară! Și câți! Păi, în fiecare participant veritabil (excludem provocatorii, lingătorii, profitorii) zace o țară întreagă, anume țara aceea pe care o tot căutăm undeva. 7 aprilie a arătat că acea țară stă, de fapt, în noi. Noi însă nu știm și o cerem din altă parte. Or, frecvența care a adus oamenii acolo e dată de un întreg sistem valoric transmis, învățat, simțit – de la părinți, bunei. Nu contează de unde exact, ci că frevența e aceeași. Eu, de exemplu, îmi pierdusem speranța că în RM această frecvență mai are acoperire, când ea de fapt avea acoperire națională.

Mai țineți minte cartea / filmul cu mușchetarii viteji, plini de visuri, curajoși care aveau o singură credință și erau fericiți că pot lupta pentru ea. Peste 20 de ani, întâlnindu-se, păreau toți pustiiți de plictiseală, spadele prăfuite, aș spune chiar sclerotici. Ei, asta până au regăsit un dușman comun. Ei, dar știți și voi povestea.

Iată mă gândesc ce ar fi să ne întâlnim peste 20 de ani, noi, cei care pe 7 aprilie am fost, în sfârșit, martorii unei revoluții și să arătăm cam tot așa, îmbătrâniți în vis, deznădăjduiți și fără un scop de luptat pentru. Ar fi trist. Să ne regăsim într-o fleoșcăială confortabilă, în care să nu mai vrem nimic adevărat, să nu mai știm cu cine să luptăm, să nu ne mai pese de tot ce depășește gardul nostru. (Cei ce au isprăvit revoluția din ’89 s-au reîntâlnit peste 20 de ani la 7 aprilie. La fel de vii. Îi știu pe mulți dintre ei. Sunt vii și puternici. Cei care au ținut o dată spada în mână nu mai pot trece la sapă.)

Și orice s-ar întâmpla: căderea comuniștilor, justiție corectă, drumuri bune, unirea, indemnizații sporite, oricum niciodată lucrurile nu sunt așa cum ar putea să fie. Și cum ar putea fi? Căci întotdeauna va fi ceva în lumea asta care să merite să lupți pentru sau împotriva. Până nu s-a coborî raiul pe pământ. Vitalitatea umană vine din a fi nemulțumit, a urma un vis și a lupta cu demnitate pentru el. Aveam un profesor (D. Irimia) care, atunci când te întâlnea, îți „adresa întrebarea: „Ce faci, domnule, ce nu-ți convine?” Știa el bine că, dacă te respecți, mereu te nemulțumește ceva.” (preluat din articol-omagiu de B. Crețu)

Și orice rol ar fi avut multiplele personaje dubioase mediatizate recent, pot spune un lucru – rolul lor nu a schimbat nimic în mine. Spada mea are aceiași dușmani. Frecvența mea a rămas aceeași. Ca și a tuturor șapteaprilnicilor. Asemenea intruși ca morari, baghirov, toți acei băieți infiltrați în diverse organizații, probabil mulți alții cu măști aproape angelice, au cauza lor. Noi o avem pe a noastră. Aceștia ne demonstrează, încă o dată, că nimeni nu poate înfrânge spiritul. Dumas știa asta. Chiar și peste 20 de ani. E timpul și noi să învățăm asta. Chiar și peste 200 de ani. Astfel de spâni au existat încă de pe timpul poveștilor, din timpurile fără timp, e firesc să existe mereu.

Uităm asta prea des. Pe 12 aprilie, în timp ce tinerii erau ținuți ilegal și inuman în izolatoare, mamele îi boceau la porți, căminele erau terorizate constant, oamenii erau luați din stradă, toți resimțind o frică inexplicabilă și bolnavă, afară ploua. Iar pe același loc în care cu câteva zile în urmă se aflau zeci de mii de coloane vertebrale, pe 12 aprilie erau vreo câteva zeci.

Eu nu știam că trebuie să-mi fie frică. Dacă m-ar fi învățat tata, mi-ar fi fost. Dar a uitat să mă învețe asta.

P.S. Pe 7 aprilie burtica mea împlinea o lună și câteva zile. Nu resimțeam frică, nici nesiguranță în legătură cu ceea ce fac, doar încredere în noi. A fost prima lui revoluție. Sper că ultima revoluție, nu însă și ultima evoluție.

P.P.S. „E mai anevoios să fii cinstit 8 zile decât erou un sfert de oră.” (J Renard)

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=9-ERKj6Dj3c

Motto: „Aflarea în mijlocul unui deșert a unei oaze cu palmieri, cu răcoare și apă, e un miracol, dar tot miracol este și prezența noastră, cu rânza, mentalitatea pășunistă și sărăcia noastră în centrul unei Europe înfloritoare. Ilustrul și bătrânul meu coleg Miron Costin a scris că „nasc și la Moldova oameni”, dar a omis să scrie ce fel de oameni și la ce Moldovă!” (Aureliu Busuioc)

Serios - am citit undeva cu litere mari că capitala (sic!) noastră e cel mai frumos oraș de pe planetă. Ar putea fi cel mai iubit sau cel mai drag sau cel mai ingenios, dar cel mai frumos?! Nu cred, așa că m-am apucat să cercetez.

Ca să fie clar - eu nu mă jelui. Pur și simplu mi-e ciudă. Mi-e ciudă că iată aceasta este „ideea națională”, că tot se întreba deunăzi Ministerul Adevărului.

Care aceasta? Iacătă (am început-o dintr-un capăt, fără discriminări):

Vă prezentăm Biblioteca Națională. Ce-i asta? Ăăăă, păi asta Biblioteca n-are bani, cred, și a dat spațiul în chirie pe 400 de ani. De ce unui bar? Îîîî, că oamenii la bar vin, da la biblioteci - nu. De ce barul se numește în rusă dacă limba țării e româna? Greu de spus.

Aici o altă mostră de bibliotecă, aceeași bibliotecă, același oraș.

În subsol, unde scrie ресторан, presupun că își beau bibliotecarii cafeaua, trăgând din pipă elegant cu gândul la Chateaubriand. Ați văzut dacă am trecut pe acolo? Mi-am stimulat inspirația. Gândesc în versuri. Mulțumesc, Petruțule.

Orașul e frumos mai ales când plouă. Îl vezi în adevărata lui față. Mai ales îi simți frumusețea: gropile romantice, gunoiul viu și multicolor, băltoacele care oglindesc soarele. Chiar azi, o fată cu pantofi, își ștergea cu un șervețel umed ștrampii de glodul aruncat de o mașină, zâmbind la gândul că trăiește în cel mai frumos oraș de pe planetă.

Ar fi înjurat, cred. Dar în fața Bibliotecii Naționale?! Nu se poate.

Ne deplasăm 5 metri mai la dreapta. Vă prezentăm o altă latură a Bibliotecii Naționale. Nu credeți? Poftim de admirați!

Butcile sunt chiar uluitoare. Și umbrelele, desigur. Între aceste două poze, aia cu subsolul boem și butcile dătătoare de apa vieții se află ușa bibliotecii. N-am fotografiat-o, să n-o deochi.

Urmează Muzeul de Istorie. Unde totul este la preț redus: 50% 40% 30%. Ultima șansă: monede, arme, obiecte de meșteșugărit, numai acum, numai aici. Îîîîî, am greșit. Reducerea e la mobilă. Cea mai frumoasă mobilă de pe planetă.

Intrați, nu vă rușinați. Cineva m-a întrebat odată: „Cum mobilă în muzeu?” Zic: „Iacașa.” „Cum chiar în muzeu?” „Da-da, în muzeu. Da și?”

Urmeazăăăă Teatrul Licurici! Ura.

Aici tinerii și copiii dornici de teatru participă la diverse spectacole care le întăresc încrederea în sine și o nevoie tot mai mare de cultură. E sărbătoare și răsună muzicaaa!

Mai departe. Aici era nu demult o terasă. Amu iată ditamai ce-o fi acolo. Și încă și fără gust. Ei, dar gusturile diferă. Câte bordeie, atâtea obiceie. Nu știu cum stăm la capitolul obiceiuri, dar la cel cu bordeiele e super.

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

Bordeiul de mai sus a fost pe dreapta, acesta e pe stânga - Muzeul de Istorie.

Mereu a fost pentru mine un secret ce se află acolo după ușa fermecată și misterioasă. Masoni? Orgii? Vampiri? Poate savanții se adună și dezgroapă obiecte de arheologie? Sau depozitul pentru mobila amintită anterior?

Asta iarăși pe stânga. În Teatrul Licurici. Nu mai am presupuneri deștepte despre ce ar putea fi acolo în legătură cu Teatrul.

......................................................................................................................

......................................................................................................................

Să bem în sănătatea copiilor!

Aoleu! Librărieeeee! În centrul Chișinăului. În incinta Teatrului. Imposibil. E o profanare a întregii idei naționale dezbătute până acum. Trădare.

................................................................................................................................

................................................................................................................................

Apropo, se vede în spate și o bucățică de teatru. Dar eu deja am început să mă enervez. Cred că din același motiv s-a enervat și un tip anul trecut la terasa respectivă, împușcând pe un altul. Cred că nu mai suporta această blasfemie la adresa culturii, această batjocură de oraș și de copii. Când a întors privirea și a văzut ce au făcut din teatru, nerușinații, a scos pistolul și a împușcat. Ce vă mirați așa? Mi se pare un motiv nobil, chiar.

Iată și Teatrul Licurici. Frumos nume. Și teatrul ar putea fi frumos. Trebuie de schimbat ideea națională.

Vai! E o bibliotecă pe acolo. Nu o vedeți? Dați zoom și poate o veți găsi. Între o agenție de turism, un bancomat și multe, multe panouri urâcioase. Biblioteca merită aplauzele noastre.

.........................................................................................................

Cui îi trebuie teatru când ai Matrix. Matrix ăla-ăla? Pastiluța roșie sau albastră?

......................................................................................................................

......................................................................................................................

Aici copii plini de spiritul teatrului mănâncă și beau. Un bilet la teatru este 30 de lei, un suc 40 de lei. Mi se pare corect. Cui nu-i place, să stea acasă.

....................................................................................................................................

Aici se află... ăăăă orașul. Adică City, în limba cool. Partea cealaltă a Teatrului. Eu chiar mă mir cum încap atâtea într-un biet teatru. Oare cât plătesc chiria? Și cui? Mă-ntreb și eu ca simplu cetățean.

.............................................................................................................................

Muzeul de alături. Clădirea pare a fi în reconstrucție. Deși nu lucrează nimeni. Barul e deschis, în schimb, pentru toți doritorii. Am o dilemă: oare barul aparține muzeului sau muzeul barului?

Știu că muzele și bibliotecile nu au bani să se întrețină. Știu.

Știu că nu vă spun nimic nou acum și că e timpul de soluții. Dodon are soluții.

.................................................................................................................................

Apropo, e priveliștea din fața aceluiași muzeu. Sau bar. Geamurile sunt ale barului. Cred că nici ei nu se pot decide al cui e trotuarul. Așteaptă cea de-a doua venire a lui Isus. Între timp, se fac bani. Obrazul se îngroașă.

Iarăși Biblioteca Națională. Totul ca la carte.

Apropo, la începuturile culturii moldovenești, târgurile de carte se făceau la Palatul Republicii, cu onoarea cuvenită. Apoi, s-au făcut o perioadă la Biblioteca Națională și la Teatrul Licurici. Acum, s-a considerat că cărțile (sic!) sunt o povară și târgurile au fost mutate la Moldexpo. Așa ca să nu se mai ducă nimeni. Numai editorii. În schimb, avem baruri. Ajunge la toți.

....................................................................................................................................................

Și, pentru sfârșit, vă prezentăm cu mare drag Palatul Național. Din spatele terasei. Se lucrează - la terasă desigur. Va fi o vară fierbinte. Îl așteptăm pe Kirkorov. Nu la terasă, la Palatul Național. Aaa, pe locul terasei cică se află un havuz.

E adevărat că în Roma tot am văzut terase. Și în Veneția. Cu viori, chestii. Cu străzi curate în jur, fântâni arteziene, chestii. Cu gust.

..............................................................................................

Iată și micul nostru tur s-a încheiat. Pentru necunoscători și pentru necredincioși - nu a fost un tur al orașului, ci al unui singur cartier. 100 de metri la stânga, 100 de metri la dreapta. Nu mă simt cu inima împăcată - am senzația că nu am numărat toate barurile și nu mi-aș dori să rămână cineva ofensat. Am vrut să fac poze și la trotuare, băltoace, la cele 6-7 gherete de acolo, să vedeți ce frumos este orașul nostru, dar am obosit. Nu știu cine dă licențe în țara asta, dar presupun că e și el om ca omul.

Eu, de fapt, sunt invidioasă. Că n-am bar. Totuși, dacă îmi voi deschide o librărie, o să vă chem. Promit. O să fie pe acolo și bar. Precis.

P.S. Parafrazând puțin, putem spune despre Chișinău cam ce a zis Cesbron despre un ins: „El avea coafura lui Chateaubriand, halatul lui Balzac, fruntea lui Hugo și capul deșert.”

Motto: „Când un om vrea să ucidă un tigru, numește asta sport; când un tigru vrea să-l ucidă pe el, numește asta ferocitate.” (G. B. Shaw)

Am considerat mereu circul, grădina zoologică, delfinariile drept umilitoare și degradante. Când zic mereu am în vedere în ultimii mei 100 de ani, în mereul recent, de când am învățat să aleg pentru mine. Presupun că în copilăria sovietică, toți se bucurau de circ. Iar eu eram toți. Și tu erai toți. Când zic umilitor și degradant, mă refer atât la animale, cât și la oameni. Pleșu a zis-o mai bine decât mine: „inumana şi înjositoarea instituţie a circului” (http://86.124.112.53/sectiune/situatiunea/articol/tigru).

La animale, deoarece casa lor e alta, deoarece s-au născut libere și nu au ales să fie înrobite. Deoarece frumusețea lor vine anume din sălbăticia și nesupunerea lor, din potrivirea lor cu natura, nu cu barele de metal ale unei cuști, din viteza cu care aleargă, înălțimile la care zboară sau ascunzișurile pe care și le fac.

În ceea ce privește oamenii, mi se pare și mai umilitor și degradant. Dar de la oameni presupun că te poți aștepta la orice – de la războaie pentru pace la tortură pentru adevăr. Da, mi-e frică de leu, m-ar putea ucide. Dar mai înfricoșător mi se pare omul, care poate aplauda în fața unei torturi a Inchiziției, pe arene admirând lupta sângeroasă dintre gladiatori. Animalelor nu le vine să aplaude când ucid. Ele își potolesc foamea sau își apără puii. Și nici un animal nu va ajunge la degradarea de a ține închis un alt animal, fie om sau balenă, admirându-i suferințele și sclavia. Și apropo, însuși cuvântul circ nu are conotații prea fericite în utilizarea lui metaforică („în parlament a fost un circ astăzi”). Adică simțim noi că ceva e în neregulă cu circul, că are o doză de artificialitate și falsitate care nu rezonează cu adevărata natură a ființelor.

Dar omul este sătul. Burta plină îl face ciudat de rău.

Nu înțeleg cum putem admira aceste animale închise pentru că e un paradox în realitate. Prețuim animalele pentru libertatea și măreția lor, dar le închidem blocând exact ceea ce admirăm de fapt. Vulturii sunt măreți prin zborul lor înalt. Noi le punem tavan, doi copaci din plastic și exclamăm: „Ah, ce vulturi!” Adică? Le strivim demnitatea cu atâta amuzament și ușurință. Și poate animalele n-or fi având rațiune (ce-o mai fi și asta?!), dar demnitate sigur au.

Am fost o singură dată la delfinariu și am plâns. Delfinii care călătoresc mii de kilometri, într-o continuă joacă și descoperire, sunt puși să sară într-un cerc și să danseze într-un bazin de 10 metri. Și cel mai trist este că ei nu pot face greve, atentate, proteste, că ei nu pot schimba cu nimic viața care le-a fost impusă. Nu sunt o delirantă luptătoare pentru nu știu ce drepturi, doar că sincer – nu mi se pare amuzant.

Și, cu toate aceste tristeți, am înțeles că în Namibia nu vom merge în curând, că animalele de plastic nu mai sunt suficiente pentru imaginația copilului și am decis să mergem la grădina zoologică din Chișinău. Băiețelul meu de 2 ani este încântat de animale: zebra mănâncă iarbă, girafa frunze, iar crocodilul mere. La mare a înțeles că dacă vine un rechin, primul lucru va fi să-l întrebe cum îl cheamă. El știe că animalele sunt bune și că pot mușca doar dacă le supărăm. Am mers cu tristețea că voi vedea niște ochi suferinzi, murdărie, lipsă de hrană și frig. Am fost plăcut surprinsă de o grădină curată, de spații destul de mari pentru animale, de paznici amabili și cuști bine îngrijite. Un paznic ne-a spus chiar că animalele astea din Africa și Australia îs așa de ciudate, de exemplu, cangurul ăsta nu-i nici șoarece, nici iepure, dar seamănă cu amândoi.

Toate poveștile despre animale au început să fie demolate pentru băiatul meu. „Mami, vreau să o pup pe zebră pe nas.”, „Mami, vreau să mă joc cu leul, de ce stă închis?”, „Mami, hai să luam cangurul acasă.”, „Mami, vreau să mângâi tigrul, spune-i să vină la mine.” Mai în scurt, mă bâlbâiam în explicații și denaturări, neștiind exact ce să spun. M-am bucurat cu adevărat că în Chișinău există o grădină zoologică cu îngrijitori atenți și iubitori de animale, m-am întristat încă o dată să văd sălbăticia pusă în cușcă, privirile triste care nu înțeleg unde au greșit de stau acolo (o să spuneți că animalele nu înțeleg așa ceva, mai ales dacă nu au cunoscut înainte de asta libertatea; eh, știți voi).

Nu-i înțeleg nici pe stăpânii care leagă câinii, nici pe cei care țin animalele închise în casă, în colivie, în cutie. Nu-i înțeleg nici pe oamenii care țin copiii închiși în colivie. Ca să nu pățească ceva.

Și totuși, e vorba de control. Nu admirăm la circ că elefantul se așază în genunchi, că leul sare prin cerc, că maimuța dansează, animalele fac lucruri și mai aproape de imposibil în libertate, ci faptul că eu, omul, îl determin să facă aceste acțiuni.

Desigur, nu mi-aș dori ca băiețelul meu, dacă va da nas în nas cu un crocodil, să-l întrebe dacă preferă merele roșii sau galbene. Vreau totuși ca el să respecte tot ce există și respiră, ca fricile să nu fie induse de mine sau de societate, să respecte și să ceară să-i fie respectată libertatea de a ființa.

Pâine și circ!!!

Motto: „Oamenii sunt capabili să zacă întinși pe spate, vorbind despre căderea omului, fără a depunde vreun efort pentru a se ridica.” (Thoreau)

A zis madam-șefă-de-aparat că ea e ditamai șefa și are dreptu’. Dreptul să facă ce poftește în minister, că doar e ministerul ei. Și sălile, și covoarele, și banii, și subalternii. De fapt, nu a zis, ci ne-a informat. Indignată, desigur. Ne-am mirat.

Apoi, un mare om al acestui stat incredibil de nesemnificativ a declarat supărat că „Trebuie să mai vină odată comuniştii la putere pentru ca tinerii să prindă la minte”. Cu siguranță, Ghimpu a vrut să zică altceva, cu siguranță e o conspirație stalinistă faptul că i-au ieșit aceste vorbe din gură. Cu siguranță eu sunt românofobă, nu doresc bine acestui neam și uit ce fapte mărețe a făcut Mihai Ghimpu în ’89. Sunt convinsă că el știe că datorită tinerilor liderii noștri stau acum unde stau și că nu ar fi ajuns niciunul la putere cu forțele proprii. Niciunul dintre ei. Ne-am mirat mai tare.

Ei, ca după asta, să auzim un alt mare om cu o replică din același aluat, informându-ne public de două ori că cică el ar fi prim-ministru. Să avem în vedere când îndrăznim să-l privim în ochi. De fapt, nici să nu îndrăznim să-l privim în ochi. Să scoatem pălăria. Să venerăm și să aclamăm. Ne-am mirat și mai tare.

Poate gerurile puternice le-au afectat logica și bunul simț... Știu precis că fiecare din cei trei a avut în vedere cu totul altceva, că ei sunt oameni omănoși și că ar trebui să ne preocupe comuniștii, nu acești salvatori ai nației. Dar revenirea comuniștilor la putere e problema puterii actuale, problema mea ca cetățean e o viață mai demnă.

Eu sunt cetățean și am dreptul să cer o viață mai demnă. Am dreptul să mă indignez, să protestez, să mi se explice, am dreptul să fiu respectat de cei cărora le plătesc salariu și să nu fiu de acord cu ei. Am dreptul să nu-mi placă sărăcia, educația proastă și indiferența celor pe care i-am angajat să rezolve aceste probleme.

Ei sunt angajați ai cetățenilor și au obligația să răspundă în fața mea. Și a oricui. Au obligația să respecte omul din această țară, să muncească dezinteresat pentru cetățeni și să manifeste răbdare și toleranță. Au cam uitat că au obligații. Prea le-au plăcut covoarele roșii și șampania scumpă.

Mi se pare numai mie sau se cred regi peste regate? A trecut era monarhiilor, băieți și fete. Nu se mai pupă mâna conducătorului. Nu se taie capul celui care pune întrebări. Nu vă place? Nu faceți față? V-am implorat cumva să vă lipiți de fotolii? De unde atâta aroganță? Poate ar trebui să mai urmăriți cum sunt puricați liderii din țările occidentale, asaltați cu întrebări incomode și nemulțumiri acuzatoare. E firesc.

Care e diferența dintre „eu sunt șefa aparatului și am dreptul” și „vedeți că vorbiți acum cu prim-ministrul”? Ei da? Cu prim-ministrul, vă dați seama. Păi tocmai, majestatea voastră, sunteți prim-ministru și aveți obligația să-i răspundeți cu respect şi calm chiar şi mătușii Mărioara care vă insultă pe drum. Ah, dar dumneavoastră nu mergeţi pe drum.

Ați ales să fiți slugile poporului. Nu vă imploră nimeni să fiţi nici prim-miniștri, nici şefe de aparat, nici lideri de partide, nici președinți. Sunteți modele de comportament și limbaj pentru o țară întreagă. De unde atâta cinism și vulgaritate în comunicare? Mai scurtați din aroganță, mai scoateți sacourile și apucați-vă de treabă. Nu am nimic cu nimeni. Am ceva cu toți. Pentru că a devenit patologic să te dai șef și să uiți care sunt adevăratele sarcini ale unui funcționar.

Eu nu vreau să trăiesc ca în Coreea de Nord – să plâng atunci când Filat, Ghimpu, Lupu, Voronin sau alți demnitari își rup un dinte. Ei vor?

Motto: „Doar inutilitatea primului potop îl împiedică pe Dumnezeu să-l trimită pe al doilea.” (S. Chamfort)

Într-o zi, o zebră mai tânără s-a privit în timp ce bea apă și s-a întrebat: „Zebra este oare albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe?” N-avea nicio idee, nici somn nu mai avea, așa că a mers la cea mai bătrână și înțeleaptă zebră din sat.

-       Tu le știi pe toate. Spune-mi cum este o zebră.

-       Să presupunem că ți-aș spune că ești albă cu dungi negre – ce ai face? Ai deveni mai bună, mai fericită, mai grasă?

-       Păi nu.

-       Atunci să presupunem că ești neagră cu dungi albe – te schimbă asta pe tine personal în vreun fel?

-       Nu, dar...

-     Așa este – nu. Nu contează cum ești, nu contează dacă afli cum ești, atât timp cât asta nu te face în niciun fel mai satisfăcută. Așa că, ascultă-mă pe mine, du-te acasă, ia o porție dublă de iarbă și relaxează-te.

Zebra noastră nu și-a găsit liniștea. Așa că a părăsit satul, țara și continentul. În tot acest timp, zebra noastră a descoperit că există un fel de zebre fără dungi, că există zebre negre, maro, albe, că există zebre care trăiesc în zone friguroase, zebre care au devenit vestite prin circuri. Trist i-a fost să afle zebre închise în cuști; ea le deschidea ușile, iar ele o trimiteau drept în savană. A descoperit un fel de pești care se numesc zebră și un fel de zebre care stau lățite pe drumuri. În tot acest timp, zebrele din satul natal au păscut iarbă. Și iarăși au păscut iarbă. Până când iarba a început să le pască pe zebre.

Zebra a revenit acasă și le-a povestit celor dornici să asculte, le-a spus că nu aflase răspunsul la întrebare, dar înțelese că mai importantă este căutarea răspunsului decât răspunsul însuși. În foarte scurt timp, a fost arestată pentru deviaționism și activități contra interesului zebridului. S-a decis pedeapsa cu moartea.

În rănile adânci de pe trupul zebrei, o zebră mică a observat că pielea de sub stratul de blană este neagră. Și căutările au început.

Motto: „Dragostea adevărată se bazează pe abilități bune de comunicare, cum ar fi conversația între parteneri în timpul pauzelor publicitare.” (someecards.com)

Cercetătorii britanici din domeniul relațiilor fericite în-cinci-pași au făcut uimitoarea descoperire: dacă nu ți-a dăruit nimic de Sf. Valentin, precis nu te iubește.

Precis. Valabil mai ales pentru oala masculină. Dacă, în schimb, este brutal, țâfnos și nu-ți aduce șervețele când bocești, dar vine cu flori de Sf. V., precis te iubește. Veșnic. Chiar îmi este interesant câți bărbați dăruiesc ceva femeilor de Sf. V. sau de 8 martie pentru că le place să dăruiască. Sau o fac pentru că așa se cuvine? Sărmanii cei care caută disperați „ceva” numai ca să nu se supere muierea. Dacă îți place să dăruiești, o faci fără ocazie și fără a aștepta recompensă.

Am o doză de înțelegere pentru adolescenți, care nu prea știu cum să-și exprime emoțiile și care nici nu au timpul să o facă. E bucuria lor că au o zi în care totul se poate. Dar femei și bărbați trecuți de prima dragoste din pubertate?

Mai am o curiozitate: cuiva chiar îi place să primească un „ceva” atunci când știe că îl va primi și că este un fel de cadou obligatoriu? Cineva chiar consideră asta semn de dragoste? Asta e similar cu a dărui cuiva un semn de carte în loc de o carte. Aceste semne de dragoste dăruite cu gândul „trebuie să-i iau ceva” mulțumesc cu adevărat pe cineva? Să fi uitat de bucuria spontaneității sincere? Sau e un concurs de orgolii și bifări? Cel care iubește se dăruiește pe sine și nu are nevoie să demonstreze aceasta prin inimioare de pluș sau telefon fără butoane.

Nu v-ați săturat de sărbători că „așa se cuvine”?

Sigur, sigur, mi se va spune că ar trebui să nu sărbătorim nimic în cazul acesta, nici zi de naștere, nici Crăciun, nici Paște, nici aniversări de orice fel. Dar tocmai aici e buba: aceste aniversări au loc într-o zi anume, adică se sărbătorește ziua în care s-a întâmplat un lucru. Or, dragostea nu are loc o dată pe an. Sau are? Și apoi, dragostea se trăiește, nu se sărbătorește. Închinăm un pahar de vin în cinstea faptului că te iubesc și mă iubești. Nu există niciun merit în a iubi (poate doar a iubi 60 de ani la rând), ci în cum iubești. Dar precis nu asta e obiectul sărbătorii.

A doua zi după Crăciun, nu mai este Crăciunul, aniversările se încheie odată cu sfârșitul sărbătorii. Dragostea se încheie de cum bate ora 00:00 și Sf. V devine bostan. Sau șobolan.

Respect Dragobetele. În primul rând, pentru că e o sărbătoare complexă care elogiază reînvierea, viața, primăvara. În al doilea rând, pentru că e sărbătoare românească, adică înrădăcinată în tradiție și prin rituri profunde. Și în al treilea rând, pentru că nu presupune (încă) o comercializare excesivă a iubirii.

Dacă cineva chiar se simte iubit de la daruri prin obligativitate mutuală și constituționalizate calendaristic, pojalusta, dragii mei! Cu Valentin pe voi.

P.S. Te iubesc de nu mai pot. Azi.

În loc de inimioare, m-am gândit că mai adecvați sunt sâmburii.

Motto: „Dintre toate drepturile intime pe care trebuie să le cucerim, nu atât sub aspectul legilor, cât sub acela al obiceiurilor, nu cel mai puțin important e inalienabilul drept de a mă contrazice, de a fi nou în fiecare zi, fără a înceta totuși să fiu mereu același.” (Miguel de Unamuno)

Nu pot dormi. Uneori. De vreo 15 de ani. Mi se întâmplă mai rar decât unora mai înțelepți decât mine. Aceștia, adică cei din biblioteca mea, stau mereu treji. Fără cafea. Nici nu știu cum de pot astfel. Stati sau Djuvara? Voronin sau Havel? Ceai sau cafea? Există alegeri simple. Anumite dualități, însă, nu mă lasă în pace. Să mă bucur și eu ca tot omul, să butonez telecomanda, să vreau trusă de machiaj iaca fix de aia, să visez un telefon mai..., cel mai..., și să mă cert și eu cu soțu’, ca toată lumea normală, despre de ce alta are, dar eu n-am. Sau poate pacea asta normală nu-mi trebuie? Ia încercați.

1. Formă sau conținut. Conținuuuuuuuuuuuuut! O să strige toți fără răgaz. Jos pălăria, dar oare excluderea fără drept de apel a uneia dintre ele să fie incontestabilă? Forma ne poate spune adevărul despre fond. Dacă cutia din carton galben e triunghiulară, știm sigur că în interior nu stă o minge. Dacă marele actor X poartă iarna un palton de primăvară, putem presupune că n-are ce mânca. Sau că e boem, deși înclin în favoarea primei variante. Dacă vedem o șubă care merge grațios prin noroi sprijinindu-se în două scobitori, ne aducem aminte trista constatare: „Șubele sunt purtate de animale frumoase și oameni urâți”. Adică, forma, oricum ar fi ea, ne spune neapărat ceva despre conținut. Asta, desigur, doar uneori conținutul și forma nu pot exista una fără alta. În plus, a spus-o și Maiorescu, când a vorbit de „formele fără fond”. Într-adevăr, dacă ne gândim bine, se plimbă multe forme fără fond pe holurile guvernului, parlamentului și ale altor regate funcționărești. Fără fond semnificativ, dar cu fund prețios. Dar și aici, putem deduce ceva despre conținut. Ei, am început cu una mai simplă.

2. Societate sau individ. Iată o dualitate interesantă. Individul aparține universului, e creația acestuia. Societatea e creația individului. Omul se poate îndeplini ca om ascultându-se pe sine, pentru că în el stă universul. Ghidându-se numai după regulile societății, omul riscă să nu se descopere, astfel să nu evolueze. Cunosc mulți oameni nefericiți deoarece nu fac anumite lucruri pentru a nu supăra societatea, pentru că așa nu se cuvine. Energia universală a sădit în individ toate potențialitățile ei – creativitate, armonie, căutare – pentru ca omul să devină mai bun, adică să crească aceste semințe. Tind să cred că oamenii plini, Eminescu, Einstein, Buddha, Gandhi și mulți alții, s-au ales pe sine când au renunțat la odihnă, la confort, la familie, la reguli. Desigur, pentru beneficiul pe termen lung al oamenilor ca întreg, adică al oamenilor ca societate, dar s-au ales pe sine, din pur egoism. Și apoi, nimeni nu știe pe termen lung ce efect au acțiunile noastre, s-ar putea ca o acțiune nefastă asupra unui individ să aibă efecte benefice chiar asupra aceluiași individ pe viitor sau invers. De aceea, cred că mai adevărat este să urmăm solicitările energiei interne. În plus, societatea de azi are anumite reguli care par universale, deși nu sunt. Universal este doar individul. Eu am totuși o condiție: să nu dăunezi fizic, cu bună știință și în mod intenționat, unor oameni inocenți. Dar cine stabilește inocența sau vinovăția?

Iată o situație exagerată: într-un anumit sat se află o armă letală care s-ar putea, odată cu pătrunderea ei în alte sate, să ucidă multe vieți omenești. Distrugem tot satul (adică un număr mic de oameni, dintre care doar unul știe despre armă, restul fiind fără vină) pentru a proteja un număr mult mai mare de oameni sau optăm pentru viața fiecărui individ în parte din acel sat? Ce alegem?

Totuși, omul s-a unit cu omul pentru protecție. Adică societatea a fost construită de om și pentru om. Adică ea conține în sine tot ce conține și omul.

3. Rațiune sau emoție. Emoțiile există pentru a apăra omul, a spus-o și Dalai Lama. Chiar și cele distructive. E bine totuși pe cele distructive să le canalizăm în ceva constructiv. Poate la asta ajută rațiunea? Emoția este spontană, instinctivă, conformă cu sinele, individuală, pe când rațiunea este gândită, conștientă, conformă cu regula majorității și socială. A acționa din emoție nu înseamnă a da cuiva în cap dacă îți vine, adică nu înseamnă a cataliza emoțiile spre afară, ci a le concentra spre interior, spre tine. Ca să-ți dai seama cine ești, trebuie să te consumi. Astfel, tind să cred că nu poți dăuna celorlalți. Emoția este egoistă. Omul este egoist. Pentru că nu se poate consuma decât pe sine. Dacă ajuți un om (în părerea ta subiectivă) s-ar putea, pe termen lung, să nu-l ajuți de fapt și invers. Niciodată nu știi. De aceea, doar cunoscându-te pe tine, devenind mai armonios și mai fericit, îi poți ajuta pe ceilalți. Iar viața nu este un ansamblu de linii negre și linii albe, de greșeli și corectitudini, de urcușuri și coborâșuri, pentru că asta s-ar opune principiului cosmosului, ci o evoluție individuală, o desfășurare ascendentă, acțiunile instinctive fiind în armonie cu nevoia fiecărui om în parte de a se împlini. Sau, cel puțin, asta ar trebui să fie. Rațiunea e un construct social, menită să ne protejeze de alții. Și de noi înșine? Or, fără rațiune am ajunge niște nebuni. Iar nebunia nu e oare o etapă? Sau am ajunge să ne ucidem unii pe alții? Nu cred, dar dacă e așa, nu mai avem nicio șansă.

 4. Cuvânt sau gând. Mereu spunem ce gândim? Dar oare mereu gândim ce spunem? Dacă gândim că cel de lângă noi greșește, să-i spunem? N-ar trebui el singur, în mod natural, să conștientizeze asta? Dacă spunem: „să nu mai calci pragul casei mele” sau „nu ești capabil nici măcar să ai grijă de flori, nu ești capabil de nimic”, gândim așa? Nu ne jucăm cam mult cu forța cuvintelor? Nu sunt ele oare logos, creatoare de lumi, potențiale realități faptice? Cuvintele nu sunt doar cutii care duc și aduc idei, ele poartă o energie creatoare sau distructivă. Ar trebui să respectăm mai mult cuvântul și să găsim armonia dintre gând și cuvânt. De ce oare spunem mai ușor gândul negativ decât cel pozitiv? De ce cunoaștem mai multe înjurături și invective decât vorbe de laudă și iubire? Poate dacă am vedea că un cuvânt este un gând, o forță și o reprezentare a sinelui, nu am mai vocifera cu atâta ușurință. Cuvântul este o lume dată celuilalt, nu doar un sens transmis prin aer. Am învăța și limba mai bine. „La-nceput a fost cuvântul”.

 5. A iubi sau a fi iubit. Când iubești, ești plin. Plin de tine însuți și de celălalt. Dăruiești. Poți fi în suferință, dar niciodată în nefericire. Ești creator, ești viu, expiri. Ai speranță, ai credință, ai putere, ai curaj. Când ești iubit, ești gol. Gol de emoție. Primești. Poți fi în bucurie, dar nu neapărat în fericire. Inspiri. Poți să expiri fără să inspiri?

 6. A citi sau a nu citi. Uf, în sfârșit una simpă de tot.

Unde e echilibrul? Ce este haosul? Teoretizarea e ușoară, dar când apare momentul X în care trebuie să alegem, ce alegem? Care este obiectivul: fericirea sau cunoașterea?

Ei, mai în scurt, după cum se zice, curiozitatea a ucis pisica (asta oare după ce a cunoscut cunoașterea?)

Motto:
-    Ce câștigi protestând și atacând și năpustindu-te și agitându-te?
-    Câștig că mă simt om.
-    Și ca să te simți om trebuie să perturbi societatea în care trăiești?
-    Sigur că da! Ca să fie și ei oameni!
(Miguel de Unamuno)

2 zile. Adică 35 de ore. Am fost nefericită. Kaziolu’ care m-a făcut nefericită se numește apă-canal. N-am avut apă. V-ați prins. Din lipsă de apă am început să mă gândesc la sensul vieții și am devenit nefericită că sunt nefericită. Adică cum naiba pot să fiu nefericită deoarece n-am apă?! M-am zburlit la mine puțin. În Africa copiii mor de foame. În Chișinău au murit deja 9 oameni de frig. Și mulți alții mor de frig și acum. Ei, încă nu mor, da’ rabdă. Frigul, lipsa de apă, lipsa de respect uman, salariile, drumurile, pe Focșa (el e la modă acum).

Aveam vreo 20 de farfurii nespălate, aranjate constituțional prin toată bucătăria, toate cănile și furculițele, simțeam cum părul începe să producă ulei de floarea-soarelui (îmi place să mă cred o floarea-soarelui, nu o sfeclă). Am privit trei filme. Murdară. Enervată. Pe sistem. Pe mine.

Apă-canal are un număr de telefon de încredere. Cred că i-au zis așa, deoarece nu răspunde nimeni. Niciodată. Nimeni nimic nu știe. După rugaciuni, invective și bocete, prin mila lui dumnezeu, a apărut și apa. La 9. De la 9 până la 10.30 a curs aer. Șapu’ rujină. Adică noi vom plăti apă. Da, mă rog, aeru’ je îi mai important ca apa.

Dăunăzi a venit o mamzelă de la moldova-gaz să ia datele de la contor. S-a apucat să țipe că de ce n-o sunăm să-i dăm datele că ea ne-a lăsat bilețel în ușă. Romantic! Elegant, îi aduc aminte că e serviciul ei și este plătită pentru a înregistra aceste date. Mamzela și-a crăcănat ochii, a ridicat degetul arătător în sus și s-a răstit: „Ia la dânșii, cand am să vă pun 500 m3 în plus, o să vedeți voi.” Am amuțit. Șefa m-a pus la punct. Am îndrăznit în dulcele stil moldovenesc să-i sugerez că decizia ei s-ar putea să nu fie benefică. Mi-a întors fundulețul, trântind ușa: „Eu îți dau gaz, da’ tu încă mai ai pretenții.” Wow. Ea imi dă gaz. Prikini. Și încă și pi digiaba.

Acum sunt tristă. Că am fost învățați să fim scuipați și nimic să nu facem. Moldoveanul nu are respect față de celălalt, pentru că nu este respectat. Nici măcar de cei care sunt plătiți tot de el. De ce să dau în judecată apă-canal sau mamzela? Nu se schimbă nimic. Și asta e trist. Măcar de voronin se temeau unii, alții. Da’ de ăștia nu se teme nimeni.

În schimb, eu sunt fericită, mi-o dat apă. Dijiaba, desigur.

P.S. În lumea modernă, e tot mai greu să fii fericit. Ți se dau o grămadă de chestii: apă, lumină, canalizare, mașină cu cutie automată, mașină de spălat vase, iphone, laptop, șubă etc. O infinitate. Și apoi când dispare una, devii brusc insuficient ție însuți. Și nouă totul ni se pare normal. Nică ciudat.
Partea frumoasă este că același lucru e valabil cu alte valori. Dacă dai omului cărți, apoi i le iei, va suferi; dacă îi dai cultură și frumos, le va duce dorul mai tare chiar decât după lumină electrică. Hai să dăm cultură și frumos! Prin noi înșine, prin copiii noștri, prin cum vorbim și cum pășim.

P.P.S. Da ei se cătăie mai departe. Șto delati, a, gospodin Lenin?